“E atât de greu și de dureros să stai între minte şi inimă şi să te lupți să o împaci pe cea din urmă cu dreptăţile celei dintâi.” ~ Gala Galaction
Şi te întrebi şi mă întreb… Unde sunt şi unde mergem? Şi mai ales, de ce? De ce-mi ceri să nu mai ignor realitatea. E o realitate care nu mi se potriveşte, nu mă privește. Nici nu o vrea. Nu o vreau!
Nu poţi să îţi explici sau să dai explicaţii în ceea e priveşte fericirea şi motivele dragostei. Nu poţi şi nu are nimeni dreptul să-ţi ceară astfel de explicaţii. Motivele dragostei. Serios?
Atunci când începi să conştientizezi faptul că iubirea ce o porţi nu e suficientă, simţi cum noruleţul care îţi proteja visele începe să se disipe uşor…
Atunci când ţi se spune, respectiv ţi se reproaseaza faptul că nu e suficient să/cât iubeşti, începi să simţi că îţi fuge pământul de sub picioare – norul tău nu mai e; visele tale plutesc undeva într-o mare de ploi care au plecat grămadă cu tot ce au prins în cale. Îţi alunecă printre degetele de la picioare şi apoi aluneci şi tu. Cazi. Nu vrei să ştii de te vei mai ridica. Nu vrei să te gândeşti – cert e că nici măcar nu realizezi ce s-a întâmplat cu adevărat. Cu doar câteva momente înainte erai cel mai fericit copil din lume. Aveai… tot.
Probleme adolescentine?
—————
Pe cât de mult mă înalţi… pe-atât de mult mă faci să mă pierd..
Pe cât de mult mă înalţi, pe-atât de mult mă faci să mă tem…
